CUPRINS:

 

 

 

DIN BATISCAF…PRIN EUROPA, AFRICA ȘI ASIA

„Prima condiție a victoriei este sacrificiul.” (J. Galsworthy)

După omologarea oficială a batiscafului în 1968 și seria de experiențe efectuate pe parcursul a 10 zile neîntrerupte la 10 metri adâncime în lacul Bicaz (august 1970), aducând contribuții originale asupra cunoașterii mecanismelor ecofiziologice care au acționat în succesiunea râu-lac, am atestat utilitatea acestei noi metode de cercetare în hidrobiologie.
Plutea însă o incertitudine asupra nivelului meu de specializare în plonjarea subacvatică, neacreditată încă de o instituție specializată în acest sens, care nu exista în la noi în țară. Pentru a rezolva și acest aspect, Profesorul Jitariu m-a propus și a obținut o bursă de 8 luni la Universitatea regală din Gand-Institutul de zoologie, Belgia, în 1971. În acestă perioadă trebuia să urmez și un curs de brevetare la o școală de plonjare acreditată de Fédération Belge de Recherches et d'Activités Sous-marines (FEBRAS).
Când a inițiat această propunere, Profesorul nu m-a informat, probabil ca să mă protejeze de iluzii deșarte, deoarece la acea vreme, finalizarea unui astfel de demers era expusă incertitudinii.
Întorcându-mă de la Potoci la Piatra-Neamț la sfârșitul unei săptămâni solicitante, după cină, într-o atmosferă liniștită a întregii familii, Liviu care avea pe atunci 10 ani, mă informează că zilele trecute am primit un plic timbrat cu chipul unui rege, dar Cristina, fiica mea de 6 ani, l-a rătăcit prin bibliotecă. Cu oarecare suspans, am găsit scrisoarea prin care o cercetătoare de la Muzeul „Grigore Antipa” din București, bursieră deja la acel institut aflase că mai vine un român în stagiu și a dorit să mă informeze asupra condițiilor de lucru.
De la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) nu aveam nicio știre, dar nici nu am mers pentru o confirmare, din același motive evocate mai sus. Și, totuși, într-o zi, am fost chemat la serviciul de relații externe al UAIC, unde mi s-a confirmat stagiul de bursă. Mi s-a permis să mă uit fugitiv și în dosar, constatând prezența recomandării pe care mi-o făcuse Profesorul Jitariu în acest scop, pe trei sferturi dintr-o pagină din care am reținut, citând din memorie „preocuparea pentru noi metode de cercetare, perseverență și inventivitate”.
Stagiul în Belgia s-a desfășurat între februarie și început de octombrie. În cadrul Institutului de zoologie, Directorul, Prof. dr. Lucien de Coninck, avea o puternică școală de nematologie, recunoscută internațional, dar și o secție de hidrobiologie, condusă de Dr. Henri Dumont, unde am fost repartizat.
Participam la colectări și prelucrări de probe din diferite ecosisteme acvatice. Am aflat între timp că practica de vară cu studenții se desfășura cu o aplicație în Maroc, cu o traversare a Atlasului Înalt, unde pe versantul sudic se formase lacul d’Ifni, lac de prăbușire tectonică asemănător Lacului Roșu de la noi.
Se recomanda în acest context ca participanții să posede permis de conducere auto, deoarece universitatea nu avea șoferi, iar solicitanții cu aprobare își puteau alege mașina dorită din parcul auto al Institutului.
Asta m-a întristat pe moment, deoarece nu aveam permis de conducere. În Gand erau doar școli auto în limba flamandă, pe care nu știam s-o vorbesc.
Sfătuit de Henri, am urmat o școală auto la Bruxelles, în limba franceză, obținând permisul cu o lună înainte de plecarea în expediție. Concomitent urmam cursul de brevetare în plonjare, primind brevetul pe 14 septembrie 1971.
În expediția din Maroc am prelevat probe de macronevertebrate acvatice, inclusiv plecoptere, explicându-le studenților aspecte din ciclul lor de viață și preferințele ecologice. De asemenea, am prelevat probe freatice, cu un dispozitiv de filtrare primit de la Tonel Tăbăcaru, de la Institutul de Speologie din București.
În lacul d’Ifni am făcut plonjări cu scafandrul autonom transportat de Henri special ca eu să raclez probe cu biodermă de pe blocurile de stâncă imersate.
După ieșirea din lac, colegii mi-au spus că marocanii care purtau catârii încărcați cu echipamentele expediției, așa cum se vede și în fotografia de mai sus și care șopteau în araba lor, când m-au văzut că sar în apă și-au acoperit ochii cu brațele, gemând de spaimă.
Ulterior, și-au motivat gestul pentru că exista zvonul că în lac există monștri, de care se lega dispariția unor înecați niciodată recuperați. În realitate, zgomotele care se auzeau uneori pe lac, asemănătoare unui plescăit făcut de săritura cuiva în apă, erau cauzate de salturile unui păstrăv, Salmo macrostigma, după pești mai mici, aspect constatat și la păstrăvii noștri, din lacul Bicaz.
Coborând din Atlasul Înalt spre sud, am explorat valea râului Ziz, a cărui ape se sting în nisipul dunelor Saharei marocane. În acestă zonă, la baza unei faleze înalte, se află o acumulare de apă „source bleu de Meski” în care ne-am aplecat unul lângă altul, ca o turmă de patrupede, să ne potolim setea cumplită, după o zi de arșiță sahariană.
Urcând ușor pe dunele din apropiere, Henri mi-a spus că va trebui să traversăm odată deșertul pentru a explora starea de atunci a surselor de apă, prin organismele care le populează. Suficient ca imaginația mea s-o ia razna!
La întoarcerea din expediție aveam și un consistent exercițiu de conducere a camionetei WV, botezată de mine „Splendide”.
Prelucrarea probelor mi-a adus bucurii neașteptate. Într-o probă de apă salină de pe valea Ziz, Henri Dumont și W. Decraemer au descris o specie de crustacee (Copepoda) nouă pentru știință – Nitocrella ioneli, dedicată mie, deoarece eu colectasem probele .
După trierea probelor de plecoptere, cu determinatoarele pe care le aveam la dispoziție nu puteam identifica taxonomic tot materialul. În acest scop, m-am deplasat în Germania, la Stațiunea limnologică Schlitz-Hessen, Director Profesor dr. Joachim Illies și dr. Peter Zwick, cei mai mari plecopterologi din lume. La finele unei săptămâni de lucru am constatat și am descris împreună cu Peter Zwick un gen nou și o specie nouă pentru știință: Afroperlodes atlas.



Prelucrarea altor probe din unele lacuri marocane ne-a adus rezultate remarcabile, publicate într-o prestigioasă revistă internațională de hidrobiologie. Cu satisfacția acestor colaborări, dr. Henri Dumont m-a invitat și la o aplicație cu studenții efectuată în Anatolia-Turcia, 30 de zile, în 1974, traversând cu această ocazie și platoul Mesopotamiei din Siria, între fluviile Tigru și Eufrat. Greu de imaginat cum în acest pustiu au funcționat odată „grădinile suspendate ale Semiramidei”, una din cele șapte minuni ale lumii. La această deșertificare a contribuit și omul, prin irigații excesive, care au sărăturat solul, devenit ulterior pustiu.
Un astfel de pericol s-a ivit și în unele zone din sudul țării noastre, unde se semnalează zone deșertificate. Plin de tenacitate și talent în motivarea obținerii finanțărilor pentru cercetare, Henri a primit de la CNRS din Belgia avizarea proiectului „Limnologia Saharei”, la care am fost invitat și am și participat în expedițiile de câte 3 luni fiecare, în 1975 (Maroc, Sahara spaniolă, Mauritania, Senegal și retur), 1976 (Senegal, Mali, Niger, Algeria) și 1977 (Tunisia, Algeria-Munții Hogar-Tamanraset și retur). Cu speranța că voi finaliza într-o altă povestire acest periplu african, în prezentul context precizez că am străbătut un adevărat infern ecologic, în centrul căruia-zona hiperaridă, viața este stinsă din cauza lipsei apei, ploile căzând în trecere o dată la cinci ani. Intrând în deșert te cuprinde o sete fiziologică care nu se stinge chiar când bei apă.
Landrover-ul cu care circulam ne-a salvat de la o moarte sigură, neavând în acea perioadă, în unele zone, nici o comunicare cu restul lumii. Actuala Sahară este a treia fază a climatului deșertic din teritoriul saharian, alternând cu perioade cu regim pluviometric normal, când viața se înfiripă în urma deșertului, aspect ilustrat de multiplele picturi rupestre prezentând oameni, plante și animale ale epocilor respective.
Populațiile din Sahel-periferia deșertului unde se înfiripă viața pendulează în spații fără a ști cărei țară le aparțin. Revenirea din iadul saharian în climatul temperat al României îți oferă certitudinea trecerii din infern în paradis. Într-adevăr noi, aici în România, trăim într-un paradis ecologic pe care trebuie să-l conservăm și pentru generațiile următoare.
Îmi imaginam odată, notând într-un carnețel, că toți cârtitorii, detractorii acestui spațiu românesc trebuie trecuți prin infernul saharian pentru a li se impregna în creier valoarea aerului umed respirat, hrana obținută din covorul vegetal și abundența erbivorelor, dar mai ales valoarea fiecărei picături de apă vitală.
Am mai aflat totodată că apa corpului meu a purtat în ea memoria apei cu care m-am născut, menținând dorul dureros al locurilor natale.

Sahara

 

Urme de viață fugărite de arșiță,
De vânt, de nisip, de aer, de piatră.

Pământ al nesfârșitei speranțe de apă,
În care domnește tăcerea și setea.

Acolo unde anotimpul e numai unul
Uscat, fierbinte, senin, continuu.

Iar dacă ploaia vine se pierde-n nisip
Ca picătura de apă-n cenușă.

Imperiul unde cămila și omul sunt semeni,
Luptând cu fiecare clipă de-a trăi.

Întinderi cu puncte de viață, cu oaze
Purtate de oameni în gând și în vis.

Spațiu în care dunele umblă ca stafiile
Schimbând ce-a fost odată, în pustiu.

Unde norul de nisip, praf și pulbere
Înghite caravana din mers, pentru vecie.

Cimitir de morminte de plante, de oameni
Fosile ce sunt al trecutului glas.

O, tu Sahară!
Dintre speranțele pe care le-ai stins,
Câte oare vor fi răzbunate de Măria-Sa atotcutezătorul, Omul?

(Sahara, Hogar, 14. 02. 1977)