CUPRINS:

 

 

DE LA CULEGĂTOR LA CULTIVATOR

„Transferul [în practică] este una din căile principale pe care evoluează știința.”(W. I. Beveridge)
Pe uscat, cu vreo 15.000 de ani în urmă, omul neolitic a trecut de la culegător la cultivator al resurselor de hrană, în cadrul unui proces considerat revoluționar, în care s-a născut agricultura, domesticirea și creșterea animalelor. În apă, a culege înseamnă a pescui. Aceasta a fost și calea de valorificare piscicolă a lacului Bicaz, aplicată de autoritățile responsabile de gospodărirea fondului piscicol din apele de munte. Încă de la începutul formării lacului, 1962-1965 se vorbea deja despre acesta ca despre un viitor centru piscicol. Pentru fortificarea efectivelor naturale de pești, aceste autorități au populat lacul cu efective numeroase și costisitoare de puiet și reproducători de diferite specii (Battes, 1983). Această soluție empirică nu era bazată pe cunoașterea modului de constituire și funcționare a lanțului trofic natural, așa cum am fundamentat-o și demonstrat-o noi anterior (Miron et al., 1983). În esență, această cuantificare a fiecărei verigi a lanțului trofic a argumentat limitarea producției piscicole doar la 2 ha/an pentru salmonide și 20 kg/ha/an pentru ciprinide, în condițiile unor resurse de hrană naturală reduse, caracteristică a oricărui lac oligotrof. În aceste condiții, aceleași autorități au renunțat la echipa de pescuit industrial pe lacul Bicaz, recomandând valorificarea piscicolă doar prin pescuit sportiv. Constatând că acestă prognoză empirică asupra producției piscicole nu   s-a realizat și bazându-mă pe rezultatele cercetărilor echipei noastre, dar și pe informațiile științifice asupra tendințelor mondiale în valorificarea mărilor și oceanelor și prin acvacultură, am inițiat și experimentat o nouă soluție de valorificare a potențialului bioproductiv al lacului prin sistemul acvaculturii, respectiv prin creșterea dirijată  a peștilor în viviere plutitoare pe lac. Această nouă concepție, definitivată și publicată ulterior în 1979 și motivată suplimentar în 1980 avea la bază următoarele criterii de fundamentare și aplicare:

  • nivelul și evoluția bazei trofice în lacuri;
  • consecințele îmbogățirii artificiale a bazei trofice asupra calității apei, impusă de celelalte folosințe;
  • soluția de ieșire din contradicția: ori apă potabilă, ori piscicultură intensivă la scara lacului;
  • limitele de aplicare a acvaculturii în lacuri;
  • efectele aplicării acvaculturii asupra valorificării zonelor lacustre.

Pe baza acestor criterii, concepția propusă de noi pentru valorificarea complexă a lacurilor de acumulare se caracterizează prin aceea că:

  • utilizează apa lacului numai ca mediu de creștere, folosind hrană din exterior, condiție în care producția piscicolă este favorizată de o apă calitativ superioară; se rezolvă astfel contradicția semnalată mai sus în sensul că obținerea unei producții industriale de pește nu presupune sporirea bazei trofice naturale, ceea ce ar accelera eutrofizarea lacului și astfel degradarea calității apei;
  • fiind compatibilă cu calitatea superioară a apei, acvacultura se poate dezvolta paralel cu celelalte utilizări ale lacurilor;
  • folosind hrana artificială, se scoate producția piscicolă de sub influența limitativă a bazei trofice naturale;
  • asigură cunoașterea continuă a efectivelor de pești, ceea ce înlesnește programarea producției și calculul eficienței;
  • se poate practica paralel cu dezvoltarea în lacuri a unor populații de pești cerute de pescuitul sportiv;
  • înlesnește aplicarea unor programe de cercetări complexe pentru selecția și ameliorarea raselor de pești;
  • expunerea permanentă în lacuri a unor populații de păstrăv crescute dirijat în viviere flotabile pe lacuri are valoare de „fish-test” la scară naturală.

Pe baza acestor caracteristici specia de pește compatibilă cu creșterea dirijată a fost păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri R.) foto sus, adaptabil condițiilor din captivitate, în comparație cu păstrăvul de râu (Samo trutta fario L.) Primele experimentări în acest scop le-am început în 1970, prin care s-au evidențiat posibilitatea incubării și ecloziunii icrelor fecundate de păstrăv curcubeu, expuse în cuști de plastic prevăzute cu orificii de circulație a apei, la adâncimi cu temperatură și oxigenare optime pentru această specie (2-6 metri adâncime) – Miron (1970).

Realizarea condițiilor experimentale și observarea comportării icrelor și comportamentul alevinilor, dar și a altor hidrobionți, le-am realizat prin plonjări cu scafandrul autonom, dar și cu batiscaful (Miron, 1971). Diversificând experimentările și constatând repetabilitatea rezultatelor am elaborat o biotehnologie de incubare a icrelor fecundate de păstrăv în condiții lacustre descrisă și publicată într-un Brevet de invenție (Miron și Battes (1972),.Acești primi pași pentru implementarea novatoare a acvaculturii în țara noastră ne-au dezvăluit necesitatea de a ne asigura condiții pentru cercetări de lungă durată sub apă. Am conceput astfel Programul LACUSTRIS 1972, de experimentări și lucrări pe parcursul a 30 de zile și nopți cu batiscaful, plonjat la 10 metri adâncime în lacul Bicaz, cu 3 acvanauți la bord: I. Miron, C. Mihai și F. Simalcsik.

(Supliment Ziarul Ceahlăul).
Obiectivele principale imaginate și realizate cu primul program Lacustris au fost:

  • identificarea comportamentului teritorial al speciilor de pești dominante în orizontul 0-10 metri adâncime: oblete, porcușor, scobar, plătică, roșioară, clean (bibanul încă nu apăruse în lac!), dar și a speciilor secundare: păstrăv și lostriță, constatând frecvența deplasărilor nictemerale (zi-noapte), care informau și asupra densității biomasei piscicole;
  • observarea comportamentului alimentar al peștilor atât în condiții naturale, cât și sub influența luminii artificiale, realizată cu reflectoare afișate la hublourile batiscafului;
  • identificarea migrațiilor nictemerale ale zooplanctonului (microcrustacee și rotifere) care au evidențiat speciile fotofile (atrase de lumină, precum fluturii cu zbor de noapte) și fotofobe și indiferente față de lumina artificială;
  • experimentarea unor procedee de colectare a biomasei zooplanctonice atrasă de lumină pentru a fi utilizată ca hrană naturală pentru puietul de păstrăv și lostriță crescut în captivitate. Acumularea în timp a datelor științifice în acest sens a condus la elaborarea și publicarea Brevetului de invenție privind o instalație pentru colectarea planctonului (Miron și Miron (2006);
  • efectuarea unor plonjări cu scafandrul autonom în afara batiscafului, în perspectiva cultivării algelor, midiilor, peștilor plați (calcan, limbă de mare) în mediul marin;
  • testarea costumului etanș de scafandru autonom cu care am plonjat în orizonturi cu apă rece, la 20-30 metri adâncime;
  • exersarea deprinderilor de realizare a unor filmări subacvatice;
  • determinarea comportamentului acvanauților în condiții de activitate prelungită în hiperbarism, din interiorul batiscafului, cu înregistrarea unor parametri fiziologici: tensiune arterială, claustrofobie, apetit, odihnă, respirație în mediu cu umiditate crescută, adaptare la absența luminii naturale, capacitate de efort sub apă, caracteristici ale bioritmului individual ș. a.

Acestor rezultate din imersie li se asociau și cele obținute în laboratoarele Stațiunii „Stejarul” asupra unor caracteristici biochimice și ecofiziologice ale păstrăvului curcubeu în condițiile utilizării hranei granulate (Artenie și colab., 1974). Rezultatele promițătoare și convingătoare asupra creșterii dirijate a păstrăvului pe lacul Bicaz au fost apreciate ca o prioritate națională de Institutul Central de Biologie (ICEBIOL), invitându-mă să le prezint Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, în cadrul unei expoziții a cercetării științifice românești la nivelul anului 1977. După 30 de zile în deplasare la ICEBIOL pentru elaborarea unor machete, formularea unor idei, soluții, dicție și stăpânire de sine am fost selecționat pentru expunerea și demonstrarea în fața președintelui țării a conceptului de acavcultură lacustră, alături de Generalul Tomescu, Directorul Institutului Român de Cercetări Marine Constanța (IRCM), care prezenta perspectivele cercetărilor la Marea Neagră. În fața unei machete, de un metru pătrat, în care escavasem în polistiren lacul Bicaz plin cu apă și cu miniviviere plutitoare pentru creșterea dirijată a salmonidelor (păstrăv curcubeu, păstrăv de lac, lostriță ș.a.) am dat piept cu uraganul! Îi explicam lui Nicolae Ceaușescu biotehnologia acvaculturii pe lacurile de acumulare hidroenergetice deja construite: Argeș, Tarnița, Sadu etc. Concluziile finale ale acestei expuneri au fost pozitive și am primit aprecieri din partea Directorului general al ICEBIOL, Prof. dr. doc. Ghe. Zarnea .

Pentru aprofundarea și evaluarea unoștințelor teoretice și aplicative în acvacultura păstrăvului am organizat Simpozionul „Bazele bioogice ale acvaculturii”, între 28 și 30 aprilie 1980, la Piatra Neamț și Stațiunea „Stejarul” Pângărați, moderat de specialiști cu înaltă perspectivă în domeniu: Academician Mihai Băcescu, Prof. dr. doc. Ghe. Zarnea, Dr. Viorel Soran, Dr. Stoica Godeanu, Prof. dr. Corneliu Zolyneak, cu participarea unor cercetători de la institute de profil centrale și din țară: Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului București (ICIM), Universitatea „Dunărea de Jos” Galați, Institutul de Ecologie Aplicată București, Institutul de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării Tulcea (ICDDD), Institutul de Cercetări Marine Constanța, ICEBIOL Iași și București .
Din cuprinsul lucrărilor prezentate s-a degajat o concluzie generală: eficiența aplicării acvaculturii nu se poate realiza decât prin cunoașterea aprofundată a determinării calității apei prin bioindicatori, aspect căruia noi i-am dedicat ulterior un studiu special (Neagu și Miron, 2008).

De asemenea, cunoașterea compatibilității ecofiziologice a specilor de pești pentru acvacultură, dar și stabilirea unei limite de aplicare a acvaculturii impusă de necesitatea conservării calității apei au fost dezbătute.
S-a constatat faptul că rezultatele noastre se încadrează în sistemul integrat al acvaculturii elaborat de  Ackefors și Rosen, 1979, completat de I. Miron et al., 1983, cu o funcție ecologică reprezentând limita de extindere pe un lac  acvaculturii până la care nu se produce dezechilibrul ecologic.
În acestă fază, era asigurată documentația științifică și demonstrarea prin brevete de invenție pentru trecerea la realizarea unei stații pilot de creștere intensivă a păstrăvului. Rezultatele erau obținute în cadrul unor proiecte de cercetare finanțate, pentru obiectivele de fundamentare teoretică de Ministerul Învățământului și de Academia Română, iar pentru obiectivele aplicative de Academia de Științe Agricole și Silvice (ASAS).

Teoria ca teoria, dar practica te omoară! Pentru punerea în practică a soluției noastre, a trebuit să trecem prin furci caudine inimaginabile. Perspectiva de a obține producții însemnate de păstrăv prin acvacultură pe lacul Bicaz, acolo unde autoritățile au închis acest capitol prin eșecul pescuitului în apă liberă, a iritat până la furie Inspecția de salmonicultură din Ministerul Silviculturii, care ne-a întâmpinat cu un atac în presă, prin publicarea unui articol defăimătoar din ziarul Munca din 28 noiembrie 1980.

Pentru elucidarea împrejurărilor în care s-au consemnat datele prezentate în acest articol, colectivul de cercetători ai Stațiunii „Stejarul” l-a invitat pe ziaristul Radu Anton Roman (RAR!) să-și motiveze afirmațiile.
Ziaristul a recunoscut că „nu are competența profesională în domeniul la care s-a referit articolul, preluând în esență datele furnizate de Inspecția de salmonicultură din Ministerul Silviculturii, prin ing. silvic Paul Decei ș.a.”, dar surprinzător, șocant chiar, ziaristul menționează că „explicații suplimentare a primit și de la persoane din Stațiunea Stejarul” (nomina odiosa!). Ziaristul a mai recunoscut că poartă vina personală pentru neconformitatea informațiilor, iar la baza Potoci „a constatat existența și funcționarea unui flux integral de acvacultură” contrar erorilor științifice și tehnice publicate în articol și faptul că Inspecția de salmonicultură „nu a asigurat finanțarea unui pilot de acvacultură așa cum a fost prezentat în articol”.
Depășind acest eveniment al defăimării oarbe, ca armă pentru înlăturarea părerilor false ale competitorilor, Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie (CNST) care ne apreciase în mod obiectiv rezultatele a solicitat Comitetului de Stat al Planificării să includă în planul de finanțare pentru anul 1982 și obiectivul nostru „Stație pilot pentru creșterea peștilor în lacurile de acumulare la Piatra Neamț”, cu începerea investițiilor din 1983, cu valoarea totală a documentației de 2700 mii de lei.
Toate rezultatele experimentărilor noastre multianuale, cheltuielile efectuate, lucrările publicate aveau cale liberă pentru punere în practică. Dar această rază de lumină a orbit din nou mințile celor din Inspecția de Salmonicultură. Simțind că nu mai pot acoperi eșecul lor reprezentat de nerealizarea prognozei care avea să transforme lacul Bicaz într-un „viitor centru piscicol” prin simpla cale a pescuitului, a căderii în capcana zicalei „Lac să fie că…pește se adună”, au găsit o altă cale de a-și manifesta empirismul.
Mai marii acestei Inspecții însoțeau la pescuit un alt oaspete pătimaș al acestei minunate îndeletniciri. Cât este sportiv, pescuitul este o competiție între istețimea omului și a cea a peștelui, chiar dacă păstrăvul prins în cârlig își zbuciumă soarta într-o expresie dramatică cum numai liedul lui Schubert a cântat-o („Păstrăvul captiv”).  Dar pescarul nostru era de data aceasta chiar Prim-ministrul Dăscălescu, aprig de felul lui în pragul unor hotărâri devastatoare. Printre glumele pescărești care s-au strecurat la un foc de taină a fost și aceea că situația piscicolă a lacului Bicaz s-ar putea ameliora dacă echipa de la Baza ecologică de acvacultură Potoci ar trece de la Ministerul Învățământului la Ministerul Silviculturii.

Zis și făcut! Pe baza doar a unui simplu Protocol între cele două Ministere, fără Ordin de transfer așa cum prevedea legea, la 20 octombrie 1982, și apoi prin Procesul verbal încheiat la 24 noiembrie în același an, eram transferați, oameni și materiale, la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) din Ministerul Silviculturii. Dar acest val, ticluit și cu susținerea unor colegi din Stațiunea „Stejarul” care doreau să ne vadă duși, i-a cuprins și pe ei, luându-i prin surprindere atunci când au constatat că, de fapt, protocolul menționat a însemnat desființarea Stațiunii de cercetări biologice, geologice și geografice „Stejarul” Pângărați. În ceea ce ne privește am ajuns în gura leului, chiar dacă în noua organigramă ICAS s-a înființat Stațiunea de Cercetare și Producție Salmonicolă Potoci, al cărui șef am devenit din 1982 până în 1991.
Numai că noi reprezentam o pradă greu de înghițit. Deși s-a încercat în lunile următoare să ne mai liniștească prin trimiterea unei fioroase Comisii de anchetă, rezultatul nu le-a fost favorabil. Această comisie a vrut să evalueze toate rezultatele cercetărilor noastre, și să arate că valoarea păstrăvului crescut în fluxul experimental, însumând circa 4 tone, nu justifica cheltuielile investiției făcute.
Răspunzând la una din zecile de întrebări care mi s-au pus pe un ton vădit amenințător, le-am demonstrat că păstrăvul din experiențe nu are cum să aibă prețul celui de consum, fiind un păstrăv selecționat special din fluxul întregului program experimental, și nu cum credeau ei, un păstrăv obișnuit, gata de pus în farfurie după ce era vândut la kilogram.
Am salvat astfel loturile experimentale care susțineau toate cercetările noastre, în cadrul cărora, în aceeași perioadă, am finalizat următoarele noi soluții biotehnologice brevetate:

  • Instalație pentru predezvoltarea puietului de păstrăv (Miron, I. și colab., l975.
  • Procedeu și instalație pentru stimularea ritmului de creștere a puietului de salmonide în lacurile de acumulare (Miron și Misăilă (1981);
  • Furaj concentrat pentru păstrăvul de consum (Misăilă et al., 1983a,);
  • Furaj pentru reproducătorii de păstrăv curcubeu (Misăilă et al., 1983b,);
  • Procedeu de creștere a alevinilor de păstrăv (Misăilă et al., 1983c,).


Între timp, s-au deschis finanțările pentru construirea primei ferme salmonicole flotabile din țara noastră, pe baza biotehnologiei elaborate de noi și omologată de Ministrul Silviculturii, Ioan Cioară.Ministrul Cioară a susținut și finanțarea unui proiect inițiat de noi, încă din perioada în care funcționam în cadrul Ministerului Învățământului, privind realizarea de către UFS Săvinești (Director  gen. V. Momanu) la Potoci a unei fabrici de obținere a hranei granulate pentru păstrăv, finalizată odată cu intrarea în producție a fermei salmonicole flotabile, în 1986. Pentru toare aceste rezultate am primit și felicitări din partea Academiei de Științe Agricole și Silvice pentru „nivelul ridicat al lucrărilor executate”. Soluția constructivă de realizare a fermei salmonicole flotabile s-a finalizat într-un Brevet de invenție publicat în 1988, intitulat „Instalație pentru creșterea intensivă a peștilor” (Miron et al., 1988).Interesantă și pilduitoare a fost și starea de spirit, disponibilitatea creatoare a fiecăruia dintre co-autori. În ceea ce mă privește, intuiam că finalizarea unei asemenea construcții plutitoare pe lac, stabilitatea ei în condițiile oscilațiilor de nivel ale lacului determinate de regimul de funcționare a hidrocentralei, cu o acumulare și debitare a unor volume mari de apă, rezistența la valurile puternice create de furtuni, adeseori foarte violente, care m-au surprins de multe ori cu „Emil Racoviță” pe lac, dar mai ales asigurarea unui confort ecologic sporit al efectivelor de păstrăv privind densitatea optimă în vivere (țarcuri), depozitarea și distribuția hranei, controlul incidențelor patologice, manipulări pentru sortarea efectivelor și reproducere artificială, deveneau posibile numai prin identificarea, consultarea și convingerea pentru colaborare a unor competențe autentice.
Așa l-am descoperit pe arhitectul Laurențiu Dumitrașc care, înțelegând nevoia de primenire cu apă proaspătă a vivierelor pline cu pești, a acceptat să experimentăm diferite modele de structuri, până când am găsit forma stelată în care fiecare vivieră are cel puțin o latură spre apă liberă, circulantă.Ne-am inspirat pentru acestă formă de stea din natură, redând-o pe cea a unei alge din lacul Bicaz, Asterionella formosa, care asigură celulelor sale dispuse radiar un contact sporit cu apa. Pentru a asigura rezistența fermei am colaborat cu inginerul Vasile Lupu, un căutător continuu al noului, înzestrat cu capacitate de efort și perseverență remarcabile. Problemele navale le-am rezolvat cu inginerul navalist Marian Chitic, de la ICEPRONAV Galați, care a intuit imediat un nou spațiu de creativitate în perspectiva acvaculturii. Această biotehnologie de creștere dirijată a peștilor a fost preluată și aplicată și de alți beneficiari, atât pe lacul Bicaz, cât și pe lacul Tarnița (Vâlcea).


Steaua de pe lac-ferma salmonicolă flotabilă Potoci și Asterionella formosa.


Ferma Ploscaru și ferma Vodă pe lacul Bicaz.

În cadrul soluțiilor biotehnologice incluse în finalizarea fermei salmonicole flotabile s-a valorificat și soluția biotehnologică asupra unei viviere de stimulare a ritmului de creștere a peștilor (Miron și Miron, 2006). Funcționarea fermei salmonicole pe lacul Bicaz, alintată „steaua lui Miron”, încărcată cu sute de mii de păstrăvi (puiet, reproducători și păstrăv de consum), pe o suprafață de circa 1 hectar, creează prin structura ei flotabilă, cu o adâncime de 5 metri, un labirint de circulație și pentru peștii din apă liberă: oblete, porcușor, babușcă, plătică, biban și păstrăv în căutare de hrană, locuri de reproducere, ascunzișuri sau joacă pentru puiet. În acest mod, ferma funcționează ca un recif, cunoscut ca un teritoriu în care peștii realizează o diversitate și aglomerație specifică.
Din aceste considerente, în multe zone marine și oceanice se construiesc și recife artificiale din materiale nedegradabile, de exemplu cauciucuri uzate, având rol de suport pentru inițierea unor lanțuri trofice mult mai productive decât în alte zone.
La noi în țară această abordare a fost inițiată și dezvoltată la Marea Neagră de renumitul oceanograf Marian Traian Gomoiu. Am fost tentat și eu să identific efectul de recif al „stelei de pe lac”, obținând unele rezultate care au fost prezentate într-o lucrare susținută la Congresul XXIV al SIL, la München, în august 1989, fiind publicată apoi în 1991.
Concluzia era clară: ferma stimulează, prin efectul de recif, fortificarea populațiilor de pești din apa liberă a lacului. Juriul Congresului a selecționat pentru publicare și această lucrare, răspunzând exigențelor impuse de board-ul internațional.
În acest context, două împrejurări au devenit memorabile pentru mine. Prima este că la urcarea în expresul de Paris cu trecere prin München l-am întâlnit la un moment dat pe culoar pe Profesorul Nicolae Bacalbașa de la Universitatea din Galați, remarcabil ihtiolog, care avea aceeași destinație – Congresul SIL, fără ca eu să fi știut acest lucru.
Având o corespondență activă cu unii limnologi germani dintre organizatori, mare mi-a fost surpriza aflând că și eu beneficiez de o bursă pentru participarea la congres, prin care mi se asigurau volumele de rezumate, cheltuielile de masă și cazare și o sumă modestă. Aplicasem, ce-i drept, pentru această bursă, completând unele formulare care însoțeau Invitația-Program a organizatorilor. În aceste condiții, m-am bucurat de o stare de spirit stimulatoare pentru a savura bogăția informațiilor prezentate la Congres. SIL organiza periodic asemenea congrese mondiale, cu participarea a circa 2000 de limnologi din toată lumea și publicarea a 3-4 volume cu lucrările selecționate. Ca membru SIL primeam regulat aceste volume, cucerind astfel o informație la zi asupra tendințelor științei apelor dulci - Limnologia de pe glob.