CUPRINS:

 

 

 

ERA BATISCAFULUI ÎN ROMÂNIA

„Bucuria cercetării trebuie descoperită în însuși procesul ei, fiindcă orice altă recoltă este nesigură.” (Theobald Smith)

Cu astfel de vapor în dotare, în 1966, am participat la București la Congresul Comisiei Internaționale pentru Explorarea Științifică a Mării Mediterane, în al cărei bazin versant se află și Marea Neagră. L-am cunoscut în carne și oase pe Comandantul Jacques-Yves Cousteau, Președintele Congresului, cel care avea să devină idolul meu și sursa de inspirație către speranța de a ajunge să gândesc despre apă…din apă.
Am asistat și la proiecția unui film cu scenarii inspirate din cărțile sale Lumea tăcerii și Lumea fără soare. Din partea României, vioara întâi era marele oceanograf Mihai Băcescu, Președintele Comitetului de Bentos al acestei comisii. La același congres m-am întâlnit cu alți pasionați de scufundări, între care înginerii Iuliu Gavril Morariu, Constantin Ignătescu, Mihai Șica și biologul ihtiolog Theodor Nalbant. Informându-ne reciproc despre încercările fiecăruia în observațiile subacvatice efectuate doar cu mască, tub și labe, am fost impresionați de rezultatele prezentate de echipa lui Cousteau, în cadrul programului  Precontinent I, din 1962, când a imersat în Marea Mediterană o casă-laborator submarină, la 10 metri adâncime, timp de 7 zile, cu doi acvanauți la bord, alimentată cu aer și Precontinent II, din 1963, când o echipă de 5 acvanauți au lucrat între 7 și 30 de zile la o adâncime de 11-27 metri, într-o casă laborator alimentată cu amestec respirator (5% oxigen, 20% azot și 75% heliu, după Dinu și Vlad, 1986, în lucrarea Scafandri și vehicule subacvatice, publicată la Editura Științifică și Enciclopedică, București).

Astfel, în Procesul verbal de  omologare ( 10 septembrie  1968 , la Bicaz) se men?ionează : „ Comisia  a găsit  Laboratorul submers în stare de func?ionare, el răspunzând în linii generale pricipiilor care au stat la baza proiectării ?i scopului cercetării”.

Din nominalizarea caselor submarine de către acceași autori, după durata de 30 de zile a imersării LS 1 cu 2 acvanauți la bord, eram atunci pe locul IV în lume după Franța, SUA și URSS. S-a conturat astfel posibilitatea de a realiza și noi un laborator submers, cu care să efectuăm experimentări și observații hidrobiologice și ecofiziologice directe, subacvatice, în lacul Bicaz.
Era o nouă metodă de cercetare în hidrobiologia românească, așa cum am sintetizat-o și publicat-o ulterior, în calitate de co-autori ai proiectului de realizare a Laboratorului submers denumit, prin Brevetul de invenție nr. 54936/1972, „Batiscaf pentru cercetări și lucrări subacvatice”.


Pentru punerea în operă a proiectului care necesita cheltuieli financiare însemnate am solicitat și de această dată Profesorului Jitariu avizarea favorabilă consemnată astfel: „Crearea unui laborator submers deschide perspective nebănuite pentru cercetări de biologie acvatică. Realizarea lui și posibilitățile de studiu vor aduce multe date necunoscute și de mare importanță.”
Confirm și eu și în acest context, așa cum au subliniat-o și alți colaboratori ai Profesorului, că acesta era înzestrat cu harul de a stimula „inventivitatea și dorința proprie de cercetare”, „să îndrume pe colaboratori spre direcții noi de cercetare, să stimuleze aceste aripi proprii, să le formeze, să le conducă”.

După avizare, Profesorul nu a stat mult pe gânduri și am mers împreună la Contabilul șef al Universității, Domnul Iodăchescu, căruia i-am prezentat datele tehnico-financiare ale proiectului pentru batiscaf. Răbdător, reflexiv și înțelept, ne-a dat acordul solicitat, exprimându-și opinia că în cercetare trebuie să experimentezi, chiar dacă nu întotdeauna ajungi pe deplin la rezultatul scontat.
Port, de atunci, cu mine, bucuria de a fi întâlnit o astfel de viziune asupra finanțării cercetărilor din partea unui economist, dându-l ca exemplu de-a lungul timpului tuturor economiștilor cu care m-am confruntat.
Construcția propriu-zisă a batiscafului s-a relizat într-un atelier-uzină de confecții metalice la Bicaz, din cadrul IRE Bacău. Unele rezolvări de înaltă tehnicitate, cum ar fi flanșele de etanșare a chepengurilor-inferior și superior, cu un diametru imens-900 mm, au fost executate la un strung special al Fabricii de ciment Bicaz, unde am fost întâmpinați cu o solicitudine radioasă, îndeosebi pentru faptul că era vorba de un batiscaf. Maistrul Keler, un strungar expert, ne-a impresionat într-un mod de neuitat. Tot de la această fabrică am procurat zece tone de bile de oțel, utilizate de ei la concasarea rocilor pentru ciment, necesare nouă pentru lestarea batiscafului pentru imersiune.
Terminat în faza uzinală (fotografie), cu asistența tehnică intermitentă a co-autorilor din București și permanentă a mea, batiscaful a fost recepționat, constatându-se încadrarea în parametrii tehnici proiectați.
S-a realizat astfel o primă fază din proiect, ca o reușită a confluenței pasiunilor, așa cum avea să specifice Eugen Iarovici într-un articol din Revista Flacăra, anul XV, nr. 42, 14 oct. 1967.


În fotografie, de la stânga la dreapta, se află: Constantin Ignătescu, Iuliu Gavril Morariu, Ionel Miron și Mihai Șica.
De pe barajul lacului Izvorul Muntelui-Bicaz, o macara pilotată de un operator curajos a preluat de pe un trailer această construcție atât de ciudată și insolită pentru asistența numeroasă de pe baraj și a așezat-o lin pe apă. Cu un deplasament de 10 tone greutate proprie și un volum de 30 metri cubi, batiscaful plutea, ambele chepenguri de acces fiind închise. Ulterior a fost tractat cu vaporul „Emil Racoviță” până la un debarcader al Stațiunii „Stejarul”, amplasat lângă tunelul-intrare al hidrocentralei de la Stejarul.

Evenimentul a fost prezentat în Ziarul Steagul Roșu, Bacău, XXII, nr. 4556, din 1 octombrie 1967, cu aprecieri pertinente asupra inventivității constructive și mai ales asupra obiectivelor cercetărilor prevăzute a se efectua cu acest aparat submers .
Semnalarea acestei reușite prioritare în țara noastră și în ziarul central Scânteia, la 5.X.1967, a tulburat apele și în Inspectoratul de navigație civilă din Ministerul Transporturilor auto, navale și aeriene, surprins de realizarea și lansarea la apă a unui batiscaf pe care ei nu îl aveau în nomenclatorul navelor.
Somați și de Căpitănia Portului Galați de care depindea Portul Bicaz, am transmis documentația asupra principalelor caracteristici tehnice și scopului realizării batiscafului, așa cum au fost și publicate ulterior în lucrarea menționată mai sus și Brevetul de invenție.



Pentru continuarea amenajării și punerii în funcție a aparatului, noul Director al Stațiunii, Profesorul Constantin Martiniuc, cu acordul Profesorului Jitariu și al Universității, a obținut de la Ministerul Învățământului o schemă de încadrare pentru colaboratorii din București, cu salarii la nivelul posturilor din instituțiile la care funcționau, constituindu-se în organigrama stațiunii „Secția de cercetări subacvatice” pe care o coordonam.
Oferta nu a fost acceptată de co-autorii din București, care au solicitat în schimb constituirea pentru ei a unui grup de lucru cu activități subacvatice în cadrul Ministerului Învățământului, soluție neagreată de către Universitate și Minister. În aceste condiții, în 1968, am început pregătirile batiscafului pentru imersiune și omologare, cu sprijinul atelierului de mecanică fină a Universității „Al. I. Cuza”, coordonat de inginerul Bendescu.
Dar salvarea eliberatoare pentru mine a venit tot de la Cousteau, prin cartea sa „Le monde sans soleil”32 . Între norii furtunoși, cu fulgere și trăsnete, care-mi cuprindeau adeseori capul plin de eșecuri și reușite în pregătirea batiscafului pentru scufundare, cu fantoma Comisiei de omologare bătând insistent la ușă, suficient ca să tresar noaptea prin somn, a apărut o rază de lumină. Aveam cartea în mână, îi priveam buimac prima copertă care ilustra o casă-laborator plonjată de Cousteau în Marea Roșie. Cutremurat de emoție îi foiletam paginile și mă luminam, încetul cu încetul, asupra multor soluții prin care se putea asigura activitatea îndelungată a omului sub apă.
Cumpărasem această „Biblie a oamenilor broască” într-o libărie din subsolul gării din Stockholm, în intervalul cât așteptam trenul spre Abisko, venind de la Piatra Neamț, pentru a participa cu o lucrare la al IV-lea Simpozion Internațional asupra plecopterelor, 1968. Era prima mea plecare în străinătate, realizată și la îndemnul Profesorului C. S. Antonescu, care ne vizita adeseori în drumul său spre mânăstirile Neamțului, apreciind că orice efort financiar este necesar pentru o gură de civilizație.
Am avut dreptul să schimb doar 100 de dolari SUA cu pașaportul, din care aproape jumătate i-am dat pe această carte. Devenisem însă, instantaneu, prin voia zeului mărilor, Jacques-Yves Cousteau, un om bogat. Aveam carte, deci aveam parte, așa cum adeseori spunea mama.

Un fapt mai puțin așteptat a fost acela când în zilele simpozionului de la Abisko rușii intraseră în Cehoslovacia, iar colegul meu de cameră, cehul Jaroslav Raušer, îmi prefigura dezastrul în timp ce-și injecta doza de insulină pentru diabet.
Dar, gândul meu era tot la batiscaf! Astfel, întors acasă, până la 20 iulie 1968 s-au încheiat testele de imersiune și funcționare a batiscafului la 10 metri adâncime în golful Izvorul Alb, unde era amplasată baza de suprafață care se poate vedea în fotografia alăturată, a cărei funcționare este cuprinsă. A putut fi astfel convocată Comisia de omologare a batiscafului, numită de către Ministerul Învățământului, coordonată de Rectorul Universității „Al. I. Cuza”, Prof. dr. Ion Creangă, membru al Consiliului de Stat.
Din Comisie făceau parte personalități de înaltă competență tehnico-științifică, între care Prof. dr. doc. Mihai Băcescu, Membru al Academiei RSR, Prof. dr. docent N. Zamfirescu, de la Institutul de Fiziologie normală și patologică al Academiei RSR,  Prof. dr. ing. Ștefan Gheorghiu de la Institutul Politehnic București, Prof. dr. ing. C. Ciobanu și N. Popinceanu de la Institutul Politehnic Iași, ing. Valentin Țepordei-reprezentatul Ministerului Transporturilor auto, navale și aeriene, Direcția Națională Navigații civile, ing. G. Mihăilescu, Căpitan de rang I al navigației civile, ing. Dumitru Toma, reprezentantul Ministerului Muncii, ing. I. Morariu, reprezentantul Ministerului Industriei alimentare. În Comisie au mai fost cooptați și Profesorul Petru Jitariu, Prof. dr. C. Martiniuc, Prof. dr. I. Gugiuman-Decanul Facultății de Biologie-Geografie al Universității „Al. I. Cuza” Iași, Cercetător Dan Munteanu-Director adjunct al Stațiunii „Stejarul”, ing Ghe. Bendescu, Director al Atelierului de mecanică fină de la universitate și Ionel Miron, Șef de Secție la Stațiunea „Stejarul”.
 Lucrările de omologare a batiscafului pe 10 septembrie 1968 s-au desfășurat în două faze:

  • la Stațiunea „Stejarul” cu o demonstrație de imersie-emersie a unei machete a batiscafului la scară 1/10, efectuată într-un acvariu de un metru cub;
  • pe lacul Bicaz, în golful Izvorul Alb, unde batiscaful a fost imersat anterior la 10 metri adâncime.

În Procesul verbal încheiat și semnat de toți membrii Comisiei de mai sus, omologarea funcționării L.S.1 este consemnată astfel: „Comisia a găsit laboratorul submers în stare de experimentare, el răspunzând în linii generale principiilor care au stat la baza proiectării și scopurilor cercetării, pentru funcționări până la 10 metri adâncime.”.
Batiscaful L. S. 1 s-a născut oficial, dar unele dintre durerile facerii merită povestite, deoarece bătălia a fost una pe viață și pe moarte. Greu de uitat este remarca Profesorului Jitariu, încurajator, calm, dar vădit tensionat, înainte de începerea lucrărilor Comisiei: „Domnule Miron, acum este acum. Sper să reușim!”.
Interesantă a fost, de asemenea, sugestia salvatoare a inginerului Bendescu, intuitiv, ingenios și cu o sclipitoare experiență practică: „La sosirea la bază, Comisia nu trebuie să vadă batiscaful, care trebuie să fie în întregime imersat, în stare de funcționare.”
Altfel, prezentarea și vizitarea de către Comisie a batiscafului plutind la suprafață în golful Potoci ar fi dus la o altă constatare: „Comisia a găsit un vas metalic, cilindric, plutind pe lacul Bicaz, prevăzut cu un chepeng de vizitare și hublouri de observații.” O astfel de apreciere, în loc să fie certificat de naștere ar fi devenit cu siguranță actul de deces al batiscafului.
În realitate, când a acostat vaporul „Emil Racoviță” la pontonul-bază de suprafață, nu se vedeau decât bulele de aer care ieșeau pe suprafața apei sub ponton, eșapate din batiscaful în care se realiza presiunea de 1 atm prin alimentare cu aer comprimat de la suprafață, oprind astfel prin contrapresiune pătrunderea apei în incinta de lucru.
Cea mai șocantă emoție a exprimat-o Profesorul geomorfolog Constantin Martiniuc, Directorul Stațiunii „Stejarul”, lângă care eram pe vapor,   apropiindu-ne de ponton pentru acostare. Nevăzând batiscaful plutind, pe care îl vizitase de mai multe ori la suprafață, m-a întrebat cu oarecare disperare și palid la față:
„_Dar unde este batiscaful?”
„_La adâncime!” i-am răspuns.
„_Și Comisia ce-o să vadă?”, a întrebat el.
„_Dacă sunt experți în omologarea batiscafelor, o să-i invităm la adâncime!” am spus eu.
            Odată acostați, am prezentat Comisiei condițiile de funcționare a batiscafului, faptul că în acea fază se află la 10 metri adâncime cu chepengul inferior deschis pentru vizitare și lucru, alimentat cu aer comprimat dintr-un rezervor de pe ponton, invitându-i pe doritori să îmbrace costumul de scafandru și să mă însoțească în batiscaf. Cu oarecare tact și stăpânire de sine, Academicianul Băcescu, cel mai avizat în domeniu, cunoscând experiențele lui Cousteau, mi-a sugerat să plonjez eu și să relatez Comisiei, prin interfon, ce se petrece în adâncime.
M-am echipat, am plonjat, am pătruns în batiscaf și am primit apelul interfonic al Profesorului Băcescu, răspunzându-i la o suită de întrebări atât lui, cât și membrilor Comisiei.
Interesantă și oarecum amuzantă a fost relatarea ulterioară a coechipierilor de la ponton, care pe timpul convorbirilor mele din adâncime, observaseră cum unii membri ai comisiei care nu văzuseră niciodată batiscaful, s-au aplecat pe sub ponton să constate dacă nu eram cumva pitit sub ponton, loc din care aș fi putut vorbi la interfon.
Și totuși, comisia dorea mai mult, comunicându-mi prin Academicianul Băsescu să scoatem batiscaful la suprafață pentru expertiză. Operațiune complicată oarecum, dar pe care noi o testasem de câteva ori înainte, așa cum am consemnat anterior (Argument 18). Trebuia, mai întâi, să închid trapa de etanșare a chepengului inferior de acces, acel capac rotund de 90 cm diametru, prin manevrarea a 40 de bolți care să fixeze garnitura de cauciuc. Pentru operativitate, am solicitat să plonjeze și un al doilea acvanaut, tehnicianul electromecanic Costel Mihai, școlit de mine pentru scufundare. În doi, am redus mult timpul de manevră. Asigurându-ne de etanșarea sistemului de alimentare cu aer și de poziția deschisă a eșapamentului prin care urma să se evacueze aerul comprimat pe măsura scăderii presiunii în emersie, am pornit spre suprafață. Pe traseu, am deschis și canelele de la rezervorul de balast pentru a înlocui apa cu aerul difuzat de la suprafață, astfel încât să reducem cu 2 tone greutatea aparatului, asigurându-i astfel decolarea de pe fund.
Ajunși la suprafață, am constatat cu o disperare ascunsă că aerul care trebuia să difuzeze continuu spre suprafață nu mai circula și nicio bulă nu mai atingea luciul apei. Asta însemna că batiscaful era inundat cu apă care închidea orificiul de eșapare a aerului. În realitate, se întâmplase următoarea avarie neintuită de nici un membru al comisiei: prin efectul de ventuză a tălpilor batiscafului pe fundul lacului a trebuit să se forțeze desprinderea de fund prin acționarea unui troliu de pe ponton, legat cu un cablu de batiscaf; la desprindere s-a produs o pendulare pe verticală, producându-se o alternanță a presiunii aerului difuzat cu cea din interiorul batiscafului, ceea ce a permis inundarea puțului inferior de acces.
Menținând cu ajutorul troliului adâncimea constantă a batiscafului, am crescut debitul și presiunea aerului de alimentare, astfel încât apa a fost eliminată și a reapărut o difuzare violentă a aerului la suprafață. Noi am răsuflat ușurați și, peste câteva minute, batiscaful plutea. Trecusem de o avarie de un dramatism înțeles numai de noi, scufundătorii, care putea să compromită toată experiența, iar comisia să rămână fără obiect de lucru.
Am deschis apoi, după aceeași procedură, chepengul superior de acces, simetric cu cel inferior, și Comisia a putut vizualiza amenajările interioare și condițiile de lucru și manevră cu aparatul.
O zi unică în felul ei, o împlinire a unui vis, o ușurare a întregii echipe de scufundare a batiscafului iar pentru mine o bucurie și recunoștință aduse Profesorului Jitariu pentru întrega încurajare și susținere a acestei experiențe. Puteam trece la faza următoare a cercetărilor din cadrul tezei de doctorat, cea a experimentărilor directe subacvatice asupra răspunsului ecofiziologic a unor nevertebrate la condițiile lacului, prin care să se explice selecția în succesiunea râu-lac.
Succesiunea derulării și reușita expermentărilor de punere în funcțiune a primului laborator submers din România au fost publicate și în revista Stațiunii „Stejarul”.
Și, ca lucrurile să meargă din plin, peste mai puțin de o lună după omologarea batiscafului, am inițiat și preluat prin transfer între unitățile socialiste întreaga bază materială de la Planul înclinat Potoci, aparținând Întreprinderii de mecanizare a transporturilor forestiere, prin Ordin de Ministru (Argument 20) și Procesul verbal din 1 octombrie 1968 (Argument 21).
Prin acest transfer, întreprinderea economică donatoare a fost scutită de impozit, iar Universitatea – Stațiunea „Stejarul”, ca unitate bugetară, nu era obligată la plata impozitului pe mijloace fixe.
Ne-am întors astfel din expediția cu batiscaful L.S. 1 de la Izvorul Alb la Planul înclinat Potoci, devenit ulterior Bază ecologică de acvacultură în cadrul Stațiunii „Stejarul”. Solicitarea acestui transfer am convenit-o cu inginerul Emil Marcoci, Directorul întreprinderii, cu prilejul împrumutării pontonului pe care   l-am folosit ca bază de suprafață la lansarea și omologarea batiscafului.

Prin preluarea acestei baze materiale (prezentă în fotografia de mai jos)   ne-am asigurat un adevărat port pe lac pentru vapor și batiscaf, iar pe uscat clădiri, ateliere de întreținere echipate cu mașini-unelte performante, dar și cu câțiva muncitori de înaltă calificare și personal de întreținere.
Din toate cele menționate în Procesul verbal de transfer, pentru mine, cele mai utile activităților cu batiscaful și vaporul erau două trolii care asigurau plonjarea pe un plan înclinat a unor platforme cu care se putea imersa batiscaful la adâncimea dorită. Deși inițial s-a manifestat o reticență în preluarea de către Stațiune a acestei baze, autoritatea Profesorului Jitariu a prevalat și cu această ocazie, înțelegând utilitatea pentru cercetare și practică studențească a acestor bunuri.
Pentru asigurarea protecției scufundătorilor, am urmat împreună cu coechipierul Costel Mihai un curs de instruire teoretică și practică în utilizarea scafandrului autonom, organizat de Directorul Stațiunii Agigea, Dr. Ionel Andriescu, în perioada 16-29 iunie 1969, având ca instructor pe Căpitanul Locotenent Constantin Scarlat, de la Muzeul Marinei militare, Constanța.
Am obținut astfel amândoi categoria de Scufundător autonom clasa a II-a