CUPRINS:

 

 

 

 

SALVAREA SE NUMEȘTE…”EMIL RACOVIȚĂ”!

„Trebuie să îndrăznesc, fie că izbutesc, fie că nu.” (Euripides)

Și, minunea s-a produs! Posibilitatea de a aplica metoda experimentărilor și observațiilor subacvatice directe presupunea realizarea unei baze de suprafață cu ponton și navă de cercetare. Împlinirea acestei necesități a presupus o serie de drame, dar și împliniri.
În zborul său măreț spre mare, vestitul albatros a fost lovit în aripă și fost obligat să poposească pe uscat. Deși învăluit de aura universitară, Profesorul Cărăușu părea stins de dorul mării, de cântecul beethovenian al valurilor zburdalnice care răscolesc scrădișul, dar mai ales de parfumul diafan al amestecului de alge, scoici, crabi și pești, care se impregnase în simțurile conchistadorului. Mai purta cu el dorul de desfătarea cu o ciorbă pescărească la cherhanaua Agigea, unde lipovenii grizonați cu votcă îi tăiau calea să-l omenească cu o movilă de pești scoși la vedere din clocotul unui ceaun imens, timp în care acești împătimiți ai mării îi ascultau împietriți poveștile de peste mări și țări, cu Iliade și Odisei culese de idolul lor, marele oceanograf Serghei Cărăușu, așa cum îi spuneau ei Profesorului, din biblioteca pe care a fondat-o la Stațiunea Agigea și din vasta operă personală asupra vieții peștilor, văzută cu ochii academiei – Tratat de ihtiologie, 1952.
Și, mai adăugăm din poveștile timpului, că „tornada” care l-a trântit pe uscat pe acest navigator al științei ar fi fost, precum în Luceafărul lui Eminescu, ispita unei tinere „Cătăline” poposită la Stațiunea Agigea, proaspăt încoronată ca Doctor în știință de marele fiziolog Koștoianț, de la Moscova. Un decor improvizat, numai bun pentru detractorii titanului, „tovărășele și tovărășei”, care, chipurile, cercetau și ei marea, dar doar prin probele aduse de laboranți, fiind înfiorați de desprinderea de uscat cu vaporul „Emil Racoviță”.
Și atunci, amețiți de măreția făuritorului navei, s-au năpustit cu plasa intrigilor peste Comandant, i-au ticluit reclamații veninoase la „organele de partid și de stat”, reușindu-le debarcarea sa de pe bijuteria de vapor, visul vieții sale.  „Ucis de al său talent”, ca în drama lui Ovidiu, și expatriat cât mai departe de marea atât de dragă lui, Profesorul Cărăușu a devenit titular al disciplinei de Hidrobiologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ca o recunoaștere a valorii sale din partea Profesorului Jitariu și a colaboratorilor săi. În urma golului lăsat, falșii exploratori marini au găsit o altă navă, „mai rezistentă” după aprecierea lor, un pescador ancorat tot în portul Tomis din Constanța, ca o ironie a sorții, exact lângă „Emil Racoviță”.
Atunci s-a înfiripat o minune!
Pentru mine, aceasta era șansa de a prelua prin transfer vaporul „Emil Racoviță”, devenit disponibil la Stațiunea Agigea, pentru a-l revitaliza pe „marea dintre munți” de la Bicaz.
Era în octombrie 1965 când, după Sesiunea științifică anuală a universității, Profesorul Gugiuman, Directorul Stațiunii „Stejarul”, mi-a ascultat dorința înflăcărată de a pleca la Agigea și Constanța pentru a prelua vaporul.
S-a constituit ad-hoc o echipă dintre „ciudații” cercetători de la „Stejarul”  și iată-ne aerisiți de briza mării, lângă vapor, în portul Tomis.
În fotografie, se văd în fundal clădirile de pe faleză, într-una dintre ele funcționând într-o perioadă Stațiunea oceanografică a Academiei Române, condusă de un alt oceanograf faimos, Academicianul Mihai Băcescu.
Aici aveam să-l cunosc, mai târziu, pe Biologul dr. Traian Marian Gomoiu, care mi-a înlesnit unele plonjări cu scafandrul autonom în Marea Neagră, el însuși cercetător al bentosului marin, specializat la institute oceanografice din Florida, astăzi academician de renume.
În fotografie de observă, de asemenea, de la stânga la dreapta, I. Bojoi – geomorfolog, F. Mihăilescu – climatolog, I. Cărăușu – algolog, nepot al Profesorului Sergiu Cărăușu, M. Alexandru – șofer și unii dintre membrii echipajului, cutremurați de perspectiva despărțirii de casa lor plutitoare, singura lor sursă de existență.
Pe timpul cât au durat formalitățile portuare, căpitanul Mănăilă ne-a rugat, în calitate de noi proprietari ai navei, să le aprobăm o ultimă ieșire în larg pentru un pescuit de scrumbie aflată în perioada migrației în apele teritoriale ale României tocmai în acea perioadă.
O astfel de captură de scrumbie conservată după știința lor le asigura hrana de bază timp îndelungat. Drept răsplată, ne-au oferit scrumbii din abundență, cu care ne duceam la restaurantul pescarilor din Constanța unde, pentru o jumătate din scrumbiile pe care le ofeream lor, ne pregăteau adevărate ospețe cu scrumbie proaspătă, stropită cu vin de Murfatlar.
După alte zile pentru deplasarea vaporului din portul Tomis în portul Galați, pentru a fi transferat apoi la Bicaz, s-a erodat entuziasmul coechipierilor, așa încât am rămas singur pentru transportul pe uscat al vaporului. Porneam pe o cale necunoscută, doar amețit de visul de a vedea această bijuterie plutind pe lacul nostru și a lansa în adâncuri, cu troliile automate, instrumentele aducătoare de probe cu viețuitoarele încărcate de curiozități, punând astfel capăt efortului chinuitor de a face acest lucru cu mijloacele improvizate prezentate mai sus.
Experiența unei astfel de încercări era minimă, așa că am înlocuit-o cu perseverență, cheltuieli și crize de ulcer care au durat 60 de zile, până când vaporul a plutit pe Lacul Bicaz.
Prima dificultate majoră a fost obținerea de la șantierul naval Constanța a  aprobării de folosire a macaralei Hercules de 100 de tone, pentru a-l ridica pe „Emil Racoviță” (30 tone) de pe Dunăre (se vede în apropiere de macara) și a-l așeza pe un trailer pentru transport de utilaje de mare tonaj.
Credeam că voi găsi cu ușurință un astfel de trailer la autobaza din Galați, dar m-am trezit descumpănit că acestea sunt foarte rare și costisitoare.
Cum voi depăși această dificultate majoră?
M-am întors la Iași, bineînțeles la Profesorul Jitariu care, și de această dată, n-a stat mult pe gânduri, și am plecat împreună la Ministerul Învățământului.
Profesorul dădu să intre, când șefa de cabinet, uluită că aveam să intru și eu, m-a apucat de loden, spunându-mi să-l dezbrac imediat. Probabil că, în veșmintele mele de teren, arătam departe de eticheta unei vizite ministeriale.
Într-un cabinet luxos, parfumat, plin de tablouri scumpe pe pereți, birouri și fotolii fastuoase, eram în fața Ministrului Învățământului, Ștefan Bălan, Profesor universitar în specialitatea construcții.
Din tonul discuțiilor și zâmbetul radios al celor doi actori de elită îmi era clar că se cunoșteau bine în strădania lor comună de a susține cercetarea științifică și învățământul românesc. Aflând despre solicitarea Profesorului Jitariu, Ministrul a dat un telefon, explicând necesitatea pentru Minister a unui trailer, și după încheierea convorbirii, ne-a scris pe un bilețel adresa autobazei din Brăila și persoana de contact de unde urma să preluăm utilajul.
Aveam să aflu ulterior, de la Profesorul Jitariu, că Ministrul Bălan era brăilean.
De altfel, ministrul avea să se convingă personal de problematica cercetărilor asupra lacului Bicaz, într-o vizită pe care a făcut-o la stațiune și la cabana cercetătorului de la Ruginești (în centru imaginii, cu pălăria în mână). În spatele ministrului se mai disting C. Grasu iar în stânga V. Ionescu, eu și Ion Gugiuman.
În acest context, m-am prezentat la autobaza Brăila. Aveam la mine, continuu, o servietă de perceptor cu comenzi de plată din cont în cont, semnate în alb de directorul Ion Gugiuman, plin de înțelepciune și încredere. Cu Stelică la volanul unei imense autobasculante Tatra, care tracta trailerul autobazei din Brăila, ne-am deplasat de la Brăila la Galați, unde am parcat pe cheiul Dunării, lângă macaraua Hercules, după ce pe platforma trailerului amplasasem o cală metalică masivă de așezare și fixare a vaporului, construită de șantierul naval Galați.
Dar, câteodată, necazurile se țin lanț. După așezarea vaporului pe platforma trailerului, Stelică și alți convivi de-ai lui  au constatat că gabaritul de înălțime al utilajului era mult prea înalt, peste limita de transport autorizat pe drumuri publice - 6 metri.
A fost necesară retezarea cu flacără autogenă a cabinei vaporului, cu tot cu catarg, rezultând astfel un gabarit cu puțin sub 6 m. Ne încadram astfel în normativ. A apărut și a treia dificultate: ne trebuia o autorizație de circulație pentru utilaje grele, eliberată de Ministerul Transporturilor.
Alte câteva zile de pledoarie sâcâitoare, prin serviciile acestui minister din București care, în cele din urmă, ca să scape de prezența mea pe toată durata orelor de serviciu, mi-au eliberat documentul care mă obliga să circul spre Bicaz, evitând podul de metal peste Siret de la Cozmești, cu gabarit sub 6 m. Am urmat astfel traseul Galați-Tecuci-Iași-Târgul Neamț-Piatra Neamț-Bicaz.
Timpul trecea și am intrat în iarnă. Ne-am trezit astfel, într-o dimineață de decembrie, cu un strat gros de zăpadă, în parcarea de pe dealul Repedea, în vecinătatea actualului turn de releu al Iașiului. Altă dificultate, alte zile epuizante pentru echipa de transport: subsemnatul, doi șoferi, un mecanic și un electrician.
Ultimii doi stăteau sus pe puntea vaporului și tăiau firele de alimentare de la stâlp a difuzoarelor din casele oamenilor din localitățile traversate, fire instalate ilegal sub 6 m. Pentru aceasta, solicitam sprijinul echipajelor de miliție, în baza autorizației, care ne ajutau la aplanarea conflictelor inerente cu localnicii, ivite pe traseu. În unele cazuri, era necesară chiar întreruperea energiei electrice pe durata traversării, pentru degajarea cablurilor instalate tot ilegal.
O îndulcire și ameliorare a tensiunilor ivite pe traseu în drum spre Iași ne-a oferit-o și Profesorul Gugiuman, directorul nostru, care venea în calea noastră cu o mașină încărcată cu alimente de la cantina universității.
În același scop, am tras și eu o fugă la Ivănești pentru a mai lua ceve de-ale gurii.
Dar zăpada de pe Repedea ne-a pus capac. Riscam derapajul auto pe panta de 45 de grade a dealului. Și, iar la Profesorul Jitariu pentru a găsi o soluție, dar de data asta citeam descumpănirea pe chipul lui. Aflându-mă în același scop pe la Rectoratul Universității, mă întâlnesc întâmplător cu colegul Cazimir Svijevschi, de la Geografie, cu care făcusem armata pe parcursul pregătirii militare de 3 ani în cadrul facultății. Explicându-i situația, Cazimir, dezinvolt, de altfel o figură plină de fantezii, unele trăsnite, exclamă pus și simplu: „Tancul T 56 – șoricelul” (fotografia de mai sus) pe care îl văzuserăm împreună când am vizitat Regimentul din Copou.
Și dus a fost Cazimir. Am rămas cu tancul „înfipt” în creier, digerând abătut imagini între vis și realitate. Tot din întâmplare am fost surprins atunci, la Rectorat, de Profesorul Traian Șerb, de la disciplina de Filozofie, care era și secretarul de partid pe universitate. Ne cunoscuserăm cândva la Agigea, unde pescuiam guvizi „la voltă”, dintr-o lotcă ancorată la 5-6 metri adâncime.
Explicându-i și lui situația, a telefonat la divizia Iași, la Generalul Buculei, de care tocmai se despărțise de la o ședință de la regiunea de partid.
Ascultându-mi solicitarea și argumentarea tehnică a traseului, generalul ne-a asigurat că va găsi o soluție. Și, într-adevăr, a doua zi dimineață am fost chemat la Divizie unde, pe baza unei telegrame de aprobare a operațiunii de la Ministerul Apărării, Generalul Buculei l-a chemat pe șeful Statului Major, Colonelul Mitrofan, și i-a ordonat: „Asigurați transportul utilajului universității de la aliniament Dealul Repedea la aliniamentul terminus Spitalul Socola Iași.”. „Să trăiți, am înțeles!” și dus a fost colonelul.
În ziua următoare, o zi de duminică însorită, două tancuri T 56 se ancoraseră cu o șufă groasă de oțel trailerul lui Stelică.  Abia a pornit utilajul și Stelică striga disperat să se oprească totul. Neconcordanța ritmului de deplasare a mașinii lui cu cea a tancurilor risca să-i foarfece cutia de viteză. Protestând că nu se mai urcă la volan pentru a nu risca să-și strice Tatra, Stelică a fost sfătuit de un maior care comanda tancurile să scoată din viteză și doar să piloteze mașina în direcția dorită. Tanchistul i-a mai spus lui Stelică, dacă refuză soluția, el are obligația să transmită îndeplinirea misiunii cu orice preț.
Coborând panta dinspre Repedea mare ne-a fost surpriza de a trece pe lângă mașina Generalului Buculei, însoțit de familie, privind cu admirație întreaga operațiune.
După ce am ajuns pe drum drept, am fost vizitați și de Prorectorul Universității, Profesor Elena Jeanrenaud, Directorul Stațiunii „Stejarul” – Profesorul Ion Gugiuman și de Directorul tehnic al universității, C. Gheorghiu (din figura alăturată).
Continuând calea prin Târgul Neamț, hazlie și explozivă a fost reacția copiilor de la o școală care s-au năpustit cu toții pe uși și pe ferestre în stradă, probabil la exclamația unui elev: „Trece vaporul!”.  Trecând prin Piatra Neamț, am ajuns pe barajul lacului Bicaz, pe 26 decembrie 1965, după 2 luni de la plecarea spre Agigea.
Pe traseu, în gara CFR Pângărați am văzut cabina vaporului trimisă separat de la Galați, cu un vagon de marfă, într-o stare jalnică: geamuri sparte, tapiseria furată, instalația electrică devalizată. Probabil, colegii din stațiune, majoritatea tereștri, mai puțin atrași de misterul apei, aveau fiecare alte priorități decât soarta vaporului.
Pentru lansarea la apă a lui Racoviță, soluția Căpitanului portului Bicaz, Dobreanu, era să așteptăm până la primăvară pentru a construi o cală de lansare de către șantierul naval Oltenița, specializat în acest tip de lucrări.
Prin varianta aceasta, îl blocam și pe Stelică cu tot cu trailerul lui, care era deja de două luni plecat de-acasă, din Brăila, dar și costurile de închiriere a utilajului ar fi fost imense.
În toiul frământărilor de la o zi la alta, se apropie de mine un plutaș mai în vârstă, Ilie Iuteș, cunoscător la metru pătrat a șoselei inundate de lac. Pe un ton blând și sigur pe el, mi-a propus să împingem trailerul în apă cu un buștean lung ca un proțap în fața Tatrei, până se desprinde vaporul din cala aflată pe trailer.
În largul lacului, nava Reșița se ancorase cu o saulă lungă de „Emil Racoviță” pentru a-i pilota plutirea. Deși urmăream cu speranță reușita lansării la apă, așteptam cu sufletul la gură ca minunea să se întâmple.
Dedată, vaporul s-a desprins violent din cală, clătinându-se și în babord și în tribord, gata să se răstoarne. Fixându-se bine în structura calei pe durata transportului, a trebuit să fie imersat mai mult, astfel încât presiunea apei să-l împingă și să-l desprindă din cală. Soluția lui nea Ilie a fost genială, depășind toată inteligenția marinărească a Bicazului.
Aveam vapor cu Certificat de naționalitate! (Argument 10)
Trecuseră două luni de anduranță, în care fiecare dintre noi s-a depășit pe sine, depărtați de familii și suportând un disconfort major pe multiple planuri. Legătura mea cu cei de acasă, în special cu cei doi copii, Liviu de 4 ani și Cristina de 1 an, a constat mai ales în solicitarea de bani la fiecare zi de salariu, cheltuiți în special pentru ameliorarea asperităților care apăreau în avalanșă.
Argument 10.

Disponibilitatea vaporului ca mijloc de cercetare asigura o probabilitate avansată pentru cercetările noastre hidrobiologice asupra lacului Bicaz. A sporit astfel acuratețea și frecvența lunară de prelevare a datelor hidrologice, hidrochimice fito- și zooplanctonice, bentonice și ihtiologice.  Am putut astfel argumenta Profesorului Jitariu și necesitatea diversificării cercetărilor biocenotice și ecofiziologice pe lacul Bicaz, prin încadrarea unor noi cercetători în 1968: Constantin și Ileana Rujinschi (zooplancton), Francisc și Florica Simalcsik (microbiologie), Klaus Battes (ihtiologie), Nicolae Apetroaie (geochimie), majoritatea acestora finalizându-și cercetările prin teze de doctorat menționate în bibliografia asupra lacului. S-a extins astfel Secția de Hidrobiologie (pe care o coordonam eu) la Stațiunea „Stejarul”, alături de alte secții și laboratoare: combatere biologică, genetică, ornitologie și hidro-geo-climatologie, fiecare cu tematică și colective proprii.
Dotarea noastră cu un vapor de cercetare a constituit și un argument convingător pentru obținerea finanțărilor majore în cadrul unor contracte de cercetare ale secției, incluzând și experimentări aplicative, dar și organizarea unor manifestări științifice naționale și internaționale.
În cadrul colaborărilor științifice am primit și vizita la Stațiunea „Stejarul”, cu o aplicație cu vaporul pe lacul Bicaz, a Secretarului general al Societății Internaționale de Limnologie teoretică și aplicată (SIL), Robert Wetzel.
Urmare a acestui fapt, în 1970, am devenit membru SIL, împreună cu alți colegi. De asemenea, practica de teren a seriilor de studenți a fost favorizată de utilizarea navei, dar și organizarea, mai târziu, a unor campusuri internaționale asupra mediului înconjurător, în cadrul colaborărilor dintre universitatea noastră cu Universitatea Paris 7 Denis Diderot, Universitatea Konstanz și Universitatea de Stat din Chișinău.  

Pescuit experimental cu vaporul „Emil Racoviță” pe lacul Bicaz.