CUPRINS:

 

 

    Recunoștință


             Părinților mei, Ioan și Elena Miron, agricultori (tata și dascăl la biserică), din părinți și neamuri de țărani, le exprim toată recunoștința de a-mi fi îndreptat pașii spre lumină.

    Părinții - Schiță de protret
    (Ianuarie, 1982, după moartea tatei)

    Ușor, ușor, mi-am dat seama ce ascundeau repetatele ofuri ale mamei. Ofta într-un fel adânc, într-o încordare a întregii sale ființe, din rărunchi, cum se spune în popor. De multe ori, oftatul era însoțit de povățuirea: „O bucată de pâine neagră să mănânci în zi, dragul mamei,dar să înveți carte, că doar cine are carte, are parte!”. Ce înțelegea oare mama prin „parte”? Sunt acum sigur că nu numai cerințele materiale ale existenței, ci bucuria cunoașterii, a înțelegerii, a înțelepciunii.
    Poate și pentru faptul că, neștiutoare de carte din cauza vremurilor grele în care a copilărit, mama găsea totdeauna o admirație față de tata, care cânta la slujbele bisericești după cărțile sfinte, avându-l mereu cuprins total în sufletul ei, apreciindu-l, mai mult decât prin sentimentul dragostei, pentru știința lui de carte, atât cât i-a fost înlesnit unui fiu de țăran din Valea Cânepii, dus de bunica Floroaia la Școala de cântăreți de la Huși.
    Cititul era un fel de miracol pentru mama. El s-a amplificat în cugetul ei mai târziu când, prin împrumuturi, au reușit să-i înjghebe o gospodărie la Ivănești, apropiindu-se de școala comunei prin cei cinci copii ai ei. Avea tot timpul ochii umezi de lacrimi, privindu-i cum citeau și scriau. Metamorfoza aceasta a literelor pe tăblița de scris cu plumbul, în serile de toamnă și iarnă, la lumina lămpii cu gaz sau a lumânărilor, a fost cu siguranță o sursă de fericire, de împlinire pentru mama.
    Acasă la bunicul Budeanu din Valea Cânepii, tatăl mamei, deși erau mulți în familie, dar harnici și chibzuiți, aveau tot timpul de-ale gurii și îmbrăcăminte, nu atât de puțin ca să nu le ajungă, dar nu atât de mult ca să poată merge cu toții la școală.
    Acest freamăt continuu a stăpânit-o pe mama permanent, din of în of, chiar și după ce a învățat ea însăși să scrie și să citească odată cu noi, cu fiecare școlar al ei în clasa întâia. Un sentiment supraomenesc a purtat-o, cu energie și pricepere, prin valurile unei vieți muncite. Cu această aprigă ardere pentru binele copiilor ei, a trecut prin apele toamnelor și primăverilor care inundau drumurile desfundate din Valea Racovei pentru a ajunge la Vaslui, la 24 de kilometri, unde noi eram la școli. A învins și biciuitul viscolelor de iarnă, a transpirat în arșițele sufocante de vară, pentru că pleca în miez de noapte, pe orice vreme, oricând, dacă instinctul său sau o dâră de știre legată de soarta noastră o răscoleau. Dacă mă gândesc bine, această luptă a fost de-a dreptul eroică pentru un singur om. A trebuit să-și mistuie nopțile de nesomn când tata a fost cuprins de vârtejul războiului.
    Mai vine?, nu mai vine?, este rănit?, suferă?, se chinuie?, unde este de fapt? Ce mă fac singură cu o droaie de copii, din care unii foarte mici, de câțiva ani, cum o să mai învețe ei carte cu atâtea nenorociri ale războiului și apoi cu secteta din 1946, care a decimat lume peste lume, întreținând groaza, atâtea nopți și zile, citită în umbletul și scâncetul copiilor, dar și a oamenilor proniți cu cerutul, a trupurilor umflate din cauza consumului a fel de fel de seve de buruieni?
    A urmat apoi prigoana închiaburirii artificiale în care a fost cuprinsă țărănimea gospodară, inclusiv noi, ca mai toată lumea, pentru a ne sărăci și a ne colectiviza după modelul colhozurilor sovietice.După ce tata s-a întors, amândoi au trăit zeci și sute de nopți cu răsuflarea tăiată, cu urechile ciulite de teama ridicării pentru cercetări și bătăi, din cauza stărilor de bănuială întreținute cu acuzații false ce se fabricau și care circulau ca stafiile printre oameni și la adresa lor. În cele din urmă, cinstea și dreptatea, hărnicia și măsura au ieșit ca uleiul la suprafață, fiind scoși din categoria chiaburilor, după repetatele scrisori caligrafice ale tatei către conducerea țării.

    Cu asta mama a învins, alături de Ion al ei,”cel bun și drept”, cum îl striga cu inima sfâșiată când l-a dus la groapă peste vreo 30 de ani. Peste toate aceste evenimente, mama mi se păstrează ca un monument viu. În mama am văzut concentrată toată dorința de lumină a generațiilor întunericului. Mama a ajuns să se bucure de lumină, prin lumina în care se scăldau copii și apoi nepoții și strănepoții ei. A învins într-o luptă pe viață și pe moarte.Dar oftatul tot și l-a păstrat. Spre sfârșitul vieții ofta însă a ușurare, cu cugetul împăcat și cuprins de bucuria fiecărui copil care se mai năștea în familia ei și a cărui soartă o trăia, rugându-se pentru fericirea și binele lui. Iată de ce sufletul mamei a fost infinit de bogat și păstrez recunoștința prin această aleasă moștenire pe care ne-a transmis-o mereu în sufletele noastre.

    Sărut-mâinile mamă,
    Mâinile tale pline de urme de muncă,
    De-o viață.
    Mâinile cu care m-ai crescut.
    Sărut-mâinile tată,
    Mâinile care s-au ridicat mereu în calea mea
    Orientându-mi pasul și gândul.
    Sărut-mâinile părinți,
    Mâinile voastre ocrotitoare
    Mâini cu care m-ați cuprins
    Întors din căi rătăcitoare.
    Sărut-mâinile mamă,
    Mâini cu care m-ai mângâiat,
    Zămislind în sufletul meu
    Blândețea și dorul.
    (Sahara mauritană, 8. 02. 1976)

    • O gratitudine profundă o exprim familiei mele, regretatei soții, mama copiilor noștri, Profesor gr. I, ing. Miron Schmidt Maria, care m-a înțeles și susținut în toate încercările mele și care s-a dăruit cu spirit de sacrificiu atât pentru educația copiilor noștri, Profesor univ. dr. Liviu Miron și Cristina Vicol, medic primar stomatolog, cât și pentru speranța reușitei în viață a nepotului nostru, Tudor Liviu Vicol, pe care l-a iubit și îl iubesc și eu ca pe lumina ochilor. De asemenea, copiilor prin alianță, Manuela Miron și Adrian Vicol, le adresez aceleași sentimente.

     

    • Tatălui meu spiritual, Academician Profesor dr. Petru Jitariu, aducător de lumină. Fără a exagera, „rolul profesorului este în multe cazuri mai mare decât al părinților”, așa cum aprecia unul dintre studenții săi, Prof. dr. Liviu Ionesi.

    Și, mă gândesc acum la reușitele și eșecurile mele, cum aș fi reușit eu fără ca tatăl meu spiritual să-mi lumineze destinul pe calea cercetării, insuflându-mi curajul și puterea de a avea un vapor, un batiscaf, o schipă constituită și prin notorietatea semnăturii sale și care mi-a deschis poarta spre știința mai avansată a ocidentului, de unde mi s-au tras expedițiile în Africa și Asia, dar și seva lucrărilor publicate. Tatăl meu spiritual a apreciat că posed aptitudinile doctorului în știința vieții, pe care am abordat-o cu noi metode de cercetare, i-am inventat soluții noi în acvacultură, i-am creat condiții de a fi descoperită de studenții mei dornici de cunoaștere. Am reușit chiar să fondez o nouă stațiune de cercetări biologice la Potoci, continuatoarea Stațiunii „Stejarul” fondată de Profesorul Jitariu. Și cum altfel aș fi putut să cred în mine pentru a preda studenților de la Universitatea Paris 7 Știința ecosistemelor acvatice timp de un an academic?
    De asemenea, am o mare recunoștință pentru toți dascălii mei, de la educatori, învățători, până la profesorii de la facultate, de la care am învățat calea de urmat în viață.

    Recunoștință deplină tuturor co-autorilor la lucrările publicate, menționați în lista de lucrări și brevete, și celor care mi-au fost și-mi sunt buni colegi și prieteni, atât din țară, cât și din străinătate.

    Cea mai aleasă gratitudine o exprim Profesorului univ. dr., Dr. Honoris Causa, General (r), Vasile Cândea, Președinte, pentru orizontul nou pe care mi l-a deschis prin refondarea Academiei Oamenilor de Știință din România și pentru onoarea de a fi ales între primii 100 de membri titulari.

    Almei mater, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, „care a fost „casa” bunicului meu pe această îndelungată perioadă de timp”, după cum spunea nepotul meu, Tudor,  la 14 ani, îi multumesc pentru libertatea prin cunoaștere pe care mi-a oferit-o. Mulțumesc Universității că pe parcursul ultimilor 20 ani a luptat și a reușit să integreze definitiv, în 2015, în urma a numeroase procese în justiție la care am participat de multe ori cu argumente și documentații, baza materială de la Stațiunea Biologică Potoci, care fusese luată abuziv în 1982 de către Ministerul Silviculturii (ICAS București). Sper ca studenții Universității noastre, prin practică și cercetare, să pună în valoare acest potențial uriaș.