CUPRINS:

 

 

 

ÎN CĂUTAREA MARTORILOR DE DINAINTEA POTOPULUI

Bucuria descoperirii este desigur cea mai vie din câte poate resimți mintea omului.”
(Claude Bernard)

Pentru toate ființele de pe uscat, dar și din apă, valul imens format prin închiderea vanelor de fund ale barajului Bicaz la 1 iulie 1960, înecând satele, ogoarele, luncile, pădurile, pășunile, pe o lungime de 36 kilometri a văii Bistriței, între Bicaz și Poiana Teiului, a însemnat potopul. Tot ce a fost viață terestră a dispărut. Doar oamenii, cu mic cu mare, într-o dramatică buimăceală la care am asistat, cu puținul care se putea lua din agoniseală, dar mai ales cu patima salvării animalelor care le asigurau traiul, s-au putut retrage din fața dezastrului. Și totuși, unde există apă, există și viață. Prin formarea lacului Bicaz s-a constituit un imens spațiu acvatic, care a început să fie populat din primele faze ale acumulării apei cu organisme acvatice, având cicluri scurte de viață: ore (bacterii), zile (protozoare și alge), săptămâni (microcrustacee și viermi). Acestea trăiau înainte de venirea potopului în ochiurile de apă stătătoare din zona inundabilă și au explodat populațional atunci când li s-a extins spațiul vital, lacustru. Dar, o intensă viață acvatică înainte de formarea lacului se desfășura și în râul Bistrița cu afluenții săi. Aici factorul de mediu determinant era curentul apei, care asigura o oxigenare deplină, limite proprii de temperatură, lumină și presiune. Anularea curentului apei ca factor ecologic și a consecințelor sale odată cu potopul, a însemnat dispariția majorității acestor animale iubitoare de curent și supraviețuirea unui număr restrâns de specii. Era astfel necesară identificarea taxonomică a acestor organisme martor, pentru determinarea evoluției ulterioare a vieții din lacul Bicaz.
Așa s-a conturat tema mea de cercetare pe parcursul a doi ani, înainte de formarea lacului, între 1958-1959: „Determinarea diversității taxonomice a macronevertebratelor acvatice din râul Bistrița și afluenții săi în zona inundabilă”, cu valoare de martor a viitoarelor căi de formare a faunei lacului Bicaz, detaliată în următoarele subteme:

  • stabilirea tipului de ecosistem lotic-de apă curgătoare, expus modificărilor structurale și funcționale prin bararea râului;
  • amploarea modificării factorilor abiotici și biotici și efectul lor selectiv în cadrul populațiilor, în funcție de valența lor ecologică;
  • profunzimea și ritmul selecției produse în compoziția biocenozelor și cauzele care le determină;
  • căile de constituire a populațiilor în noul ecosistem lacustru;
  • extinderea acestor populații pe întreaga arie a ecosistemului nou creat.

Informațiile bibliografice asupra unei astfel de abordări erau destul de limitate, în comparație cu situația de azi, când datorită internetului, accesul la bazele de date științifice este copleșitor.
O primă sugestie asupra modificărilor faunistice care se produc la formarea unui lac de acumulare am găsit-o expusă de Botnariuc (1956), remarcând selecția care poate avea loc în compoziția biocenotică în cursul căreia elemente secundare în populațiile biotopului lotic pot deveni dominante în biotopul lentic. Referitor la stabilirea criteriilor care să caracterizeze limnosociologic ecosistemele din apele curgătoare, Steffan (1965) avea să confirme ulterior faptul că organismele dominante din diverse grupe de nevertebrate bentonice sunt cele mai bune indicatoare pentru un anumit tip de biocenoză reofilă, fiind mult mai constante decât fauna piscicolă care comportă frecvente modificări calitative. Tot o atestare ulterioară a valorii de martor, bioindicatoare a modificărilor biocenotice și determinare a calității apei, ne-a oferit-o Mauch (1963), care consideră macrobentosul ca fiind cel mai reprezentativ pentru întregul circuit al substanțelor în apă. În același sens, Verneaux (1968) consideră că în studiile comparative ale cursurilor de apă cele mai bune indicatoare sunt grupele de nevertebrate acvatice, deoarece atunci când analiza biocenozelor bentonice se sprijină pe un mare număr de specii ea devine foarte sensibilă.


Cu alte cuvinte, stabilirea inventarului macronevertebratelor bentonice din zona inundabilă a râului Bistrița s-a dovedit o inspirație fericită a Profesorului Jitariu, ca bază a viitoarelor cercetări și experimentări ecofiziologice.
În acest scop, la începutul anului 1958, am constituit un plan de prelevare a faunei bentonice în zona inundabilă a viitorului lac, între Poiana Cârnului (aval), în apropierea barajului și Poiana Teiului (amonte), zona de la coada lacului. Deplasările pe teren le efectuam cu un camion descoperit, care în anotimpurile reci ne crea un mare disconfort. În fotografie se distinge și prezența Academicianului Mihai Băcescu, alături de echipa Stațiunii „Stejarul”. Pentru inventarul faunei reofile, lotice, am fixat stații de prelevare pe râul Bistrița și pe principalii săi afluenți, la gurile de vărsare a lor în râul Bistrița: Bistricioara, Schitu, Izvorul Alb, Secu, Largu și Hangu.

Pentru inventarul faunei stagnofile, am identificat o serie de biotopi lentici, de apă stătătoare, bălțile de la Poiana Cârnului, mlaștina de la Ceahlău și ramuri laterale în albia majoră. Au rezultat astfel 20 de stații de prelevare a macronevertebratelor care au fost frecventate lunar, începând cu luna mai 1958, până în luna iunie 1960, însumând o perioadă de 26 de luni. S-au colectat în total peste 500 de probe faunistice care erau triate lunar în Laboratorul de bentos al Stațiunii „Stejarul”, constituind astfel colecții ale grupelor de macronevertebrate acvatice: Tricladida, Gordioidea, Rotatoria, Gastrotricha, Gastropoda, Cladocera, Cyclopida, Amphipoda, Hidracarina, Ephemeroptera, Plecoptera, Odonata, Heteroptera, Megaloptera, Trichoptera, Coleoptera și Diptera.
În aceste condiții, în câteva luni, s-au acumulat numeroase probe faunistice care trebuiau determinate până la specie, conform treptei idiografice din metodologia lui Thienemann2. Acest fapt a fost apreciat cu însuflețire de Profesorul Jitariu care ne vizita frecvent la Stațiune, însoțit de Doamna Profesor Jitariu. Stațiunea era amplasată în această etapă într-o fostă vilă Turcan, din satul Pângărați, aflată în gestiunea comunității locale, dotată cu multe camere la parter și etaj în care erau amenajate, atât Laboratorul de hidrochimie, câteva cabinete, cât și spații de locuit individuale. Interesantă de menționat era și preocuparea Profesorului față de condițiile noastre de viață, modul în care ne gospodărim, aprovizionarea cu alimente și prepararea hranei. Eu făceam echipă cu Valeriu, experimentând fel de fel de meniuri, după experiența de acasă. Într-una din zile, ne aflam în preajma Profesorului, într-o atmosferă jovială, în livada Stațiunii. La întrebarea părintească a doamnei Profesor Jitariu asupra meniului nostru din acea zi, am răspuns că avem borș de fasole „normal pe zece”, adică mai diluat de zece ori prin adăugare de apă în preparatul de ieri, nemaiavând timp suficient să bucătărisim. Peste 2 ani, sediul Stațiunii s-a mutat în Mănăstrirea Pângărați.
Impresionantă însă a fost inițiativa salvatoare a Profesorului la constatarea probelor faunistice adunate care trebuiau determinate taxonomic. În acest scop, am fost invitat de Profesor să-l însoțesc la București, având cu mine atâtea flacoane de probe bentonice câte încăpeau într-un rucsac de militar. Am descins astfel la Institutul de Speologie din București, care funcționa atunci în casa Profesorului Constantin Motaș, Director al institutului, pe strada Capșa, în zona Cotrocenilor. Am fost conduși la etaj, unde se afla cabinetul de lucru al Profesorului Motaș, spațios și prevăzut cu un vitraliu bogat, asigurând o lumină îmbietoare. Dar cel mai impresionant era un birou semicircular, extins pe o jumătate din spațiu, pe care erau etalate extrase din lucrări științifice, cărți deschise la diferite capitole, atlase, albume și colecții de fotografii. Era atmosfera de lucru în care marele biolog își elabora opera științifică, printre care și monografiile biografice impresionante asupra iluștrilor biologi: Charles Darwin, Emil Racoviță, Grigore Antipa ș.a., scrise într-un stil fluid, atrăgător, bogat în tablouri și argumente, cum numai la Ramon y Cajal le mai savurasem, în cartea sa plină de îndemnuri către tinerii cercetători, „Drumul spre știință”.
Mă aflam, fără să știu la momentul acela, cuprins de o emoție copleșitoare, în fața unuia dintre fondatorii Școlii românești de limnologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ceilalți fiind Paul Bujor, Ion Borcea și Mihai Băcescu, așa cum menționa mai târziu Academicianul Radu Codreanu în „Istoria științelor din România, Biologia” (1975). 
După ce Profesorul Jitariu și-a exprimat dorința de susținere în efectuarea determinărilor taxonomice a probelor, Profesorul Motaș, plin de mirare văzând rucsacul încărcat, ne-a invitat și condus la demisolul clădirii, într-o sală de 8x10 metri pătrați, unde lucrau colaboratorii săi, distribuiți în jurul microscoapelor și binocularelor, la mesele încărcate cu probe și determinatoare, având în spate vitrine din sticlă, pline la rândul lor de preparate diverse.
Cu tonul blând, plin de căldură și generozitate, Profesorul Motaș ne-a prezentat, explicând rostul nostru acolo, insolit și total neașteptat pentru cercetătorii limnologi, rugându-i să accepte determinarea taxonomică a probelor aduse de mine: Traian Orghidan și Jana Tanasache – specialiști în taxonomia hidracarienilor, Lazare Botoșăneanu pentru trichoptere, Anca și Vasile Decu pentru coleoptere, Alexandrina și Ștefan Negrea pentru cladocere și gasteropode, Ion Tăbăcaru pentru efemeroptere și plecoptere.
Ulterior aveam să revin cu alte serii de probe și pentru lămuriri complementare privind condițiile de prelevare a probelor, ocazie cu care Profesorul Motaș mi-a recomandat să aprofundez personal taxonomia plecopterelor, mai puțin cunoscute în fauna României.
Cu aceeași determinare și mărinimie, chiar cu grijă părintească, Profesorul Jitariu m-a condus și la Facultatea de Biologie de pe Splaiul Independenței, unde în același scop am fost prezentat tot încărcat cu probe specialiștilor în taxonomia tricladidelor – Radu Codreanu, gastropodelor – Alexandru Grosu, chironomide – Nicolae Botnariuc și Victoria Cure, altor trichoptere – Adriana Murgoci și Profesorului de Hidrobiologie al facultății, C. S. Antonescu.
A fost să fie pentru mine o deschidere spre o altă lume științifică, în care pasiunea și consacrarea pentru descoperirea diversității lumii vii nu are limite și în care singura răsplată este împlinirea curiozității de a afla viața ființelor pe care le ai în față, căutate cu sufletul la gură în locurile lor de viață.
În specializarea mea în studiul plecopterelor recomandată de Profesorul Motaș, am fost susținut în mod deosebit, cu aleasă solicitudine și prietenie de Tonel Tăbăcaru, în prezent Cercetător principal I la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București, o personalitate științifică de notorietate mondială, specializat cu o bursă Humboldt la Institutul Max Planck din Germania. De mare preț, aș putea spune salvatoare, mi-au fost determinatoarele oferite de Tonel: J. Illies – Steinfliegen oder Plecoptera (Die Tierwelt Deutschlands. Jena, 1955); J. Aubert – Plecoptera, Fauna Helvetica, 1959; E. Rousseau – Les larves et nymphes aquatiques des Insectes d’Europe, 1921.
Astfel, odată cu formarea lacului Bicaz în iulie 1960, inventarul nevertebratelor acvatice era gata, grație colaborării pline de solicitudine a cercetătorilor menționați, cărora le-am exprimat și în scris gratitudinea mea. Acest inventar a cuprins 198 de specii, din care 166  iubitoare de apă curgătoare – reofile, din Bistrița și afluenții săi (cu o dominanță de 83,9 %), și doar 32 de specii stagnofile (16,1 %) din biotopii lentici – bălți și ramuri laterale, în albia majoră a râului.
Pregătind pentru publicare aceste date, au rezultat în jur de 50 de pagini, detaliind listele de specii pentru fiecare tip de biotop. Secretarul de redacție al Analelor Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Domnul Galan, s-a mirat de dimensiunile articolului și a solicitat avizul Profesorului Olga Necrasov, referent științific în comitetul de redacție al revistei. Deși era specialistă în Morfologie animală, Antropologie și Anatomia omului,  analizând cu răbdare datele prezentate de mine, Doamna Profesor mi-a sugerat un model de sintetizare a datelor, astfel încât, în final, au rezultat doar nouă pagini de text, un tablou sinoptic pe cinci pagini și șase figuri grupate pe trei planșe. Lucrarea a fost astfel acceptată și publicată în volumul jubiliar consacrat centenarului Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Am învățat astfel că există o tehnică de redactare a unei lucrări științifice, după maxima „Non multa, sed multum”. Port continuu recunoștința mea Profesorului Olga Necrasov, după exemplul căreia am susținut și eu doctoranzii mei în elaborarea tezelor de doctorat și a lucrărilor științifice.
Peste toate viețuitoarele inventariate a venit potopul, prin oprirea cursului Bistriței la închiderea barajului de la Izvorul Muntelui. S-a trecut astfel de la un ecosistem de apă curgătoare – lotic, la un ecosistem lentic – de apă stătătoare.   
S-a realizat prin aceasta o succesiune ecologică prin modificarea habitatelor și biocenozelor. În ecosistemul dominant anterior, râul Bistrița și afluenții săi, acționa curentul ca principal factor ecologic, determinând o concentrație a oxigenului dizolvat la saturație și suprasaturație, cu peste 10 mg/l, un regim termic între 0,1-25 °C, pH ușor alcalin. Pe baza acestor caracteristici și a valenței ecologice a speciilor din inventarul constituit am putut caracteriza tipul de ecosistem lotic, după clasificarea propusă de Illies și Botoșăneanu. A rezultat un ecosistem de tip metarhithron, expus succesiunii ecologice.

Schema unui hidrosistem fluvial în bazinul său versant (după Amoros și Petts, 1993), asociată zonării ecologice a ecosistemelor lotice (Illies și Botoșăneanu, 196311).